 |
Questa pagina è stata trascritta, formattata e riletta. | |
| 214 |
e il Montesquieu (1730) sentenziava crudelmente esser l’Italia „autrefois maîtresse du monde” divenuta a’ suoi tempi „l’esclave de toutes les nations”1; Miron Costin, l’antico cronista rumeno che fu tra i primi ed affermar l’origine latina del suo popolo, e che delle bellezze e delle virtù di questa misera schiava aveva pur sentito parlare nientemeno che in Polonia, esce in parole commosse, che, nella loro sincerità primitiva, ci sembran persino più belle della famosa e non meno spontanea apostrofe petrarchesca: „È il paese d’Italia pieno, come una melagrana, di città e di terre civili, molti abitanti, prosperissimi mercati, e tale che per la sua civiltà e bellezza è stato chiamato paradiso terrestre. Nessun altro paese ha quel suolo, quelle città, quei giardini, quell’arte architettonica, quella vita così felice. Uomini gai e sani, caldo non eccessivo, inverni non rigidi, grano a sufficienza, vini dolci e leggieri, abbondanza d’olio e di frutti d’ogni genere, cedri, aranci, limoni, zucchero; cittadini colti più che in ogni altra nazione, fedeli alle promesse, sinceri, miti, non superbi cogli stranieri (anzi pronti con gran gentilezza a stringer con loro amicizia quasi fossero del loro stesso sangue), di acuto ingegno (onde è che son detti gentiluomini) ed in guerra invincibili un tempo, come potrai trovare nelle storie di Roma se pur vorrai leggerle. Questo paese è ora sede e nido di tutte le scienze e belle arti; com’era già Atene in Grecia, così è oggi Padova in Italia”2.
- ↑ Citato dal Galletti, op. cit., p. 212.
- ↑ [„Este țèra Italiei plină, cum se zice, ca o rodie, de cetățĭ și țerĭ iscusite; mulțime și desime de ómenĭ, tîrgurĭ vestite pentru de tòte bivșugurile. Pentru mare iscusenie, și frumusețuri a pămèntuluì aceluĭ, i-au zisu Raiulu pămèntuluĭ, Italia a căruia pămèntu, orașele, grădinele, tocmelele la casele lor, cu mare desfătare traiuluĭ omenescu, n’are tòtă lumea vĕzduta subt ceriu, umblându voioșĭ și sănătoșĭ; necĭ căldurĕ prea marĭ, necĭ prea grele, de grĕu sațiu; vinurĭ ’ dulcĭ și ușóre; de unt-de-lemnu mare bivșug, și de poame de totu feliul: chitre, năramze, alămăiĭ și zaharu: ómeni iscusit! preste tòte nèmurile, stătătorĭ la cuvèntu, neamagitl, blànz! cu ómenĭ strănĭ nemărețĭ, d’intr’alte țerĭ, îndată tovarașĭ, cum ar fi de aĭ seĭ, eu mare omenie; sunt subțiri, pentru aceea le zicu gentìl-uomĭ (sic) cum zicu Greciĭ celebiĭ, și la resbóie neînfrânțĭ erau intr’o vreme, cum veĭ afla la istoriile Romuluĭ, de vreĭ să citesĭ de dènșiĭ. Acea țèră este acum scamnul și cuibul a tòle dăscăliile și învețăturile, cum era Atena într’o vreme la Greci, acum este Padova în Italia, și de alte iscusite și frumóse meșterșugurĭ”]. Cfr. Miron Costin, Cartea pentru descălecatul de ’nlăiu a Țereĭ Moldoveĭ și nèmuluĭ moldovenescu, in Cronicile Românieĭ sèu Letopisețele
