Pagina:De Sanctis, Francesco – Saggi critici, Vol. III, 1974 – BEIC 1804859.djvu/189


giovanni meli i83


                                         Quannu è Febu a lu miriu,
Li toi noti su’ a lu stancu
Passaggeri di arricríu;
Posa a l’umbra lu so ciancu,
E a lu sonu di tua vuci
S’addurmisci duci duci.

     Ái rugiada in nutrimentu,
Di gentili corpu e finu,
Senza carni e senza sangu,
Di li Dei quasi a lu rangu.
Chi t’importa si ridicula
Poi ti sparra la furmicula?

     A st’avara scunuscenti
Cci poi diri: si la vita
Si misura da li stenti,
Tenitilla e sia ’nfínita,
Né crid ’iu si possa dari
Cui ti l’aja a ’nvidiari.

     Si però la vita è un donu,
Chi a gudirlu datu sia,
leu gustannu lu so bonu
Di li Musi ’n cumpagnia,
Haju campatu, e ardisciu diri:
Tutta mai purrò muriri.
               

Dietro la cicala ci è Meli stesso, che può dire con giusto orgoglio di sé:

                                    Tuttu mai purrò muriri.                

Questo levarsi al di sopra de’ bisogni materiali, questo disprezzo di tutto ciò che ti può dar la fortuna, onori, ricchezze, gloria, come si vede nella poesia intitolata Illusioni ti dá la pace dell’animo.

                                    È la Paci la mia amica,
La mia cara vicinedda.