Pagina:Çittara zeneize 1745.djvu/137

XIII.

O
h che stelle! o che çê! che mâ de læte!

Maxiña, e chi vì moǽ sciù ra scoraggia1
Dra Luña uña sì bella serenaggia,
Ri ære così dôçe e sì ben fæte?

Vegni a vei re gærette contrafæte
Ferî là comme spegi int’ra muraggia.
No te retegne questo can chi sbraggia;
Che re gente a dormî son tutte andæte.

Tra ra ciazza e ri scœuggi ti virǽ
Brillâ d’amô ro sarago e l’ombriña,
Treppâ ri muzaretti e ri oggǽ.

Foscia che in vei bruxâ dent’ra mariña
Ri mæsmi pesci, ti t’arrossirǽ
D'esse contra Ballin così mastiña.

  1. Sul finir della Luna, tempo assai soggetto a mutazioni.